Comportamentul opozant și negativismul la copil

Negativismul este frecvent observat la copii mici și presupune a face opusul a ceea ce doresc alții și este strâns legat de autonomie: copilul dorește să facă lucrurile singur, el însuși. Deoarece un copil mic trece printr-o perioadă în care își dorește independența, acesta devine negativ față de oricine încearcă să-i ia independența. „NU” este cel mai frecvent cuvânt spus. Acesta este motivul pentru care mulți oameni numesc vârsta de 2-3 ani perioada teribilă a lui „nu” și „de ce”.

Crizele de furie, nerespectarea regulilor, toleranța scăzută la frustrare (plânge şi ţipă dacă nu i se face pe plac, dacă nu i se cumpără ce doreşte) și agresivitatea (loveşte membrii familiei, trânteşte uşi, aruncă obicte sau jucării) sunt semne ale opoziționismului. Copilul este încăpăţânat, pare mereu nefericit şi gata să se certe, face doar ce vrea, îi învinovăţeşte pe alţii pentru propriile lui erori şi este respins de alţi copii de vârsta lui pentru că le strică jocurile sau jucăriile, îi împinge sau îi loveşte. (Druga, 2018)

În jurul vârstei de 2 ani jumătate – 3 ani este momentul în care părinții și profesorii observă o escaladare a frecvenței, intensității și duratei crizelor de furie ale copilului. Unii copii se angajează în crize de furie doar pentru perioade scurte de timp (10-15 secunde), în timp ce unii continuă până la o oră sau două. Deși pot apărea noi comportamente negative în aceste moment (de exemplu, aruncatul pe podea, mușcături, ținutul respirației), este de așteptat ca ei să încerce să escaladeze, să accentueze comportamentele negative pe care deja le face. (Waston, Gebhardt & Watson, 2010)

Putem spune că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, făcând parte din “criza de opoziţie” fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”, „Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de manifestări „severe” şi foarte greu de ignorat de către adulţi: bătut din picior, tăvălit pe jos, crize de furie cu ţipete, lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de supărătoare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un mijloc intenţionat, provocator, sfidător prin care copilul încearcă să-şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă, ca pe o nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilităţi. (ibidem)

Părinții, sau cei care se ocupă de creșterea copilului, ar trebui să limiteze restricțiile și regulile împovărătoare doar la cele care sunt cele mai importante pentru ei ca și adult/părinte. De exemplu, dacă săriturile în pat ale copilului nu sunt grave pentru tine, dar respectarea orei de culcare de către copil este, atunci fii ferm în privința mersului la culcare și nu face mare lucru atunci când copilul sare în pat. Părinții trebuie să decidă câteva (două sau trei) reguli sau limite pe care doresc să le pună în aplicare, apoi să se relaxeze cu privire la celelalte lucruri pe care copilul le face. Cheia este să fii consecvent în aplicarea limitelor și să nu le permiti altora, cum ar fi vecinii sau alți membri ai familiei, să decidă ce este important pentru familia ta. Mama și tatăl tău ar putea crede că este îngrozitor să-i permiti copilului să sară în pat, dar dacă nu este mare lucru pentru tine, atunci nu lăsa părerile lor să te deranjeze. (KidsHealth)

Cum prevenim aceste comportamente?

1. Program și rutină clar stabilite – un program consecvent permite copilului să se aștepte la schimbările de la rutină și să își ajusteze comportamentul fără a avea o criză de furie. Acest lucru nu înseamnă că el are nevoie de rutine excesiv de rigide, ci că trebuie să recunoască faptul că anumite lucruri apar aproximativ la aceeași oră în fiecare zi și aproximativ în aceeași secvență.
2. Anunțarea activității care urmează pentru a crea o tranziție ușoară – Atunci când copilului i se cere să treacă de la o activitate la alta, o tehnică extrem de eficientă este să-i reamintim constant ce va urma. De exemplu, i-ați putea spune copilului dvs. „Când acest desen animat se termină, va fi timpul să faci baie”. Avertizându-l pe copil că urmează o baie, cresc șansele de a evita un tantrum pentru că acestuia i se va permite să termine ce făcea înainte și să se pregătească pentru ce urmează.
3. Dezvoltarea abilităților necesare – atunci când descoperim că motivul pentru care copii au crize de furie este pentru că le lipsesc anumite abilități, trebuie să îi ajutăm să le dezvolte. De exemplu, un copil care încearcă să asambleze un puzzle, dar nu poate face acest lucru, începe să țipe și să plângă. În acest caz, copilului îi lipsesc două abilități: de rezolvare a puzzle-urilor și de a cere ajutor. Dacă acest tip de situație are ca rezultat o criză de furie, învățarea copilului să ceară ajutor va ajuta la prevenirea viitoarelor crize de furie. De asemenea, adultul ar putea să analizeze sarcina pe care copilul încearcă să o îndeplinească și să ia în considerare modificarea nivelului de dificultate (oferind un puzzle mai ușor) sau predarea directă a abilităților necesare pentru a reuși (sortarea pieselor puzzle-ului după culori, identificarea pieselor de margine etc. pe).
4. Predarea abilităților de coping (adaptare) – altă strategie care va ajuta la reducerea crizelor de furie este să învățăm copilul cum să gestioneze frustrarea (adică ce să facă atunci când devin frustrați sau nervoși). Oferiți copilului sarcini greu de îndeplinit și monitorizați-l în mod active, oferindu-i instrucțiuni despre ceea ce trebuie să facă. Scopul este să învățăm copilul să spună: „Este foarte dificil și mă enervez. Îmi arăți ce să fac?” sau „Am nevoie de ajutor”. Copilul trebuie ajutat imediat după această cerere și încurajat, recompensate.
5. Să facem alegeri – oferirea copilului varianta de a alege între două activități la fel de permise și consolidarea manifestării comportamentelor non-furiere atunci când era de așteptat o criză de furie. Copiii cărora li se oferă posibilitatea de a alege sunt mai puțin probabil să recurgă la crize de furie, deoarece se angajează într-o activitate pe care au ales-o. În plus, aceștia învață abilități de luare a deciziilor. (Waston, Gebhardt & Watson, 2010)

Aceste metode de prevenire a tantrumurilor nu vor funcționa miraculous în cazul niciunui copil, dar aplicate frecvent și cu seriozitate, vor ajuta în evitarea acelor comportamente. Cu toate acestea, dacă copilului începe un tantrum, adultul va trebui să urmeze minuțios o serie de reguli:

• Utilizarea recompenselor diferențiate – lăudați copilul când se joacă în liniște sau când desfășoare activități de unul singur și oferiți-i recompensele cele mai plăcute (sociale sau edibile). Adoptați metoda ignorării comportamentelor negative din timpul tantrumului, În cazul scenelor care se desfășoară în public, există două variante: să fiți cu un pas înaintea copilului și să îl redirecționați de la primele semnale ale tantrumului sau, varianta a doua, dacă deja s-a angajat în acel comportament, scoateți copilul din mediul initial și reveniți când se calmează (acesta din urmă poate întări comportamentele negative, dar este o soluție de urgență).
• Ignorați compotamentele negative – acest lucru nu presupune ignorarea copilului, ci a comportamentului său. El va trebui să respecte în continuare regula sau sarcina pe care a primit-o, fie în același timp, fie după ce se calmează. Fermitatea adultului este foarte importantă, copilul trebuie să înțeleagă că plânsul sau loviturile nu îl vor scăpa de acea sarcină.
• Metoda time-out: Odată început tantrumul, spuneți-i copilului „Fără.. (lovituri/țipete/etc). Iei o pauză.” Oferiți-i un mediu sigur și simplu în care să nu aibă atenție sau jucării în care el va trebui să se calmeze. Dupa 10 secunde fără comportamente negative, interveniți și lăudați-l, invitați-l spre o activitate plăcută în care îl recompensați pentru toate lucrurile positive pe care le face.

Ce facem după tantrum?

Niciodată să nu certați sau dojeniți copilul după un tantrum, acest lucru înseamnă doar că ii oferiți atenție pentru ce a făcut și întăriți comportamentul. Încercați să descoperiți motivul tantrumului, analizați ce s-a intâmplat înainte de a începe comportamentul. Dacă criza de furie a început din cauza lipsei de abilități, încercați să-l învățati ce trebuie să facă. (Waston, Gebhardt & Watson, 2010)